Vânătorii de zmeie - Khaled Hosseini

For you, a thousand times over

"Vânătorii de zmeie" (Khaled Hosseini) sunt visătorii obişnuiți cu privitul departe, cu măsuratul orizontului sau cu alergatul împotriva vântului... sunt cei care caută permanent curajul de a se ridica pentru lucrurile în care cred ... stăm pe o iarbă verde ca mărul necopt, privind cerul străbătut de nori scămoşați. Ridic privirea şi văd cerul albastru plin de zmeie verzi, roşii, galbene şi portocalii. Strălucesc în lumina de amiază.

Într-un Afganistan scindat în paștuni și hazari, suniți și siiți se înfiripă o prietenie mai presus de istorie și religie... de-a bușilea am început să mergem împreună, noi doi, și nici o istorie, etnie, societate sau religie nu aveau să schimbe asta. Uneori, mi se pare că toată copilăria mea este o lungă vară, care s-a scurs alene alături de Hassan, în timp ce ne urmăream pe lianele încâlcite din copaci sau ne jucam de-a hoții și vardiștii, de-a v-ați ascunselea, de-a cowboy-ii și indienii... făceam plimbări... comentam filmele abia văzute. Simbolul prieteniei dintre cei doi devine un rodiu, arbore ce poartă scrijelit pe scoarță Amir și Hassan - sultanii din Kabul. Timpul pare să nu mai aibă răbdare, lecțiile unei istorii crunte îl stigmatizează pe Hassan. Prietenia celor doi este pusă la încercare, iar Amir îl abandonează. Teama, lașitatea, dorința de a obține afecțiunea tatălui îl determină să îi însceneze un furt care va declanșa ruptura. Într-un ultim gest de prietenie și devotament... Hassan se sacrifică recunoscând o faptă pe care nu a făcut-o niciodată. Această întâmplare va rămâne pentru Amir o rană vie, un secret ce-i va tulbura existența... până în momentul în care destinul îi oferă șansa de a fi din nou bun.

Un copil care stă tot timpul îngropat în cărți sau bântuie pe lângă casă de parcă ar fi pierdut într-un vis își dorește aprecierea unui tată dur și autoritar, Baba. Răceala dintre Baba și Amir se topea puțin în sezonul zmeielor, zmeiele erau singura zonă de contact dintre existențele astea. Iarna lui 1975 stă sub semnul visurilor (Atunci, bătrânul luptător ar fi pășit spre cel tânăr și l-ar fi îmbrățișat, recunoscându-i valoarea. Răzbunare. Salvare. Mântuire. Și-apoi? Ei bine... și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, evident. Cum altfel?), stă sub semnul visului premonitoriu (Ține minte, Amir aga. Nu există niciun monstru, doar o zi frumoasă.), sub semnul zmeului albastru, cheia spre inima lui Baba... 

Zmeul devine simbol al jocului copilăresc, al competiției, al atașamentului, al iubirii, al prieteniei... al libertății și al eliberării de trecutul pe care nu-l poți îngropa... al șansei de a fi din nou bun.

Iubeam iernile din Kabul. Le iubeam pentru blândele degete de ninsoare care îmi băteau noaptea în geam, pentru felul cum scârțâia zăpada proaspătă sub cizmele mele negre, de cauciuc, pentru căldura sobei de fontă în timp ce vântul mătura șuierând curțile și străzile. Dar mai ales pentru că, pe măsură ce copacii înghețau, iar drumurile se acopereau cu zăpadă, răceala dintre mine și Baba se topea puțin. Și asta din pricina zmeielor! 

Zâmbesc. Cerul e senin, albastru, zăpada - atât de albă că aproape mă ard ochii.