Săpânța - cruce-n cer, cruce-n pământ...

"Cuvântul  bunici a avut întotdeauna o aură magică pentru mine; era asociat cu o imagine idilic patriarhală, o pereche de bătrânei blajini, senini, pufoși ca pâinea caldă, într-o casă bătrânească de la țară - neapărat de la țară - unde îți petreci vacanțele. Din recuzita imaginii făcea parte, în mod obligatoriu, o livadă mare, cu meri și cireși ninși de flori primăvara, cu nuci stufoși și umbroși vara, și tufișuri tainice, cu ascunzișuri misterioase. În casă, arome ionelteodoreaniene de cozonaci, gutui și mere coapte." (Antoaneta Ralian - Bunici de turtă dulce din volumul Cartea cu bunici)

a doua zi prin Maramureș

M-am trezit cu "gustul copilăriei"... recompus din frânturi de imagini, de sunete, de stări, de miresme... Aveam micuța casă bătrânească din bârne, pajiștea, arborii, laptele de capră încă cald... și am trimis spre cer o rugăciune mută către cea care mi-a ocrotit copilăria - bunica mea.

Supereroul meu a fost această ființă fragilă, de fragilitatea ei îmi dau seama abia acum, căci în copilărie mi se părea că nimic nu o va doborî... Crescuse treisprezece copii și tot atâția nepoți; îmblânzise sufletele a cinci dintre ei (bunicul era văduv atunci când se căsătoriseră); își dusese pe ultimul drum soțul (pe bunicul nu l-am cunoscut, a murit când tata avea 9 ani) și patru copii... 

Eram fascinată de povestea vieții ei și mi se părea o sfântă, deoarece la vremea aceea credeam că doar sfinții pot iubi până la sacrificiu oamenii. De la câteva luni și până în clasa a zecea am fost nedespărțite, căci existența noastră era o continuă pendulare între sat și oraș (iarna - stătea la noi, vara - megeam la țară). 

Avea puteri supranaturale: făcea cele mai bune gogoși din lume, ținea pasul cu mine prin casă cu o felie de pâine cu zahăr peste care presăra câteva picături de apă (doar cu asta reușea să mă înduplece să mănânc câte ceva), îmi citea în fiecare seară povești (când eram foarte mică... aveam o singură carte Povești nemuritoare, volumul 22) sau inventa (of, cum mă trezeam noaptea ca să o întreb dacă au trecut oile podul de la Giurgiu, pentru a-mi zice povestea în continuare), făceam cele mai lungi și frumoase plimbări, îmi alunga coșmarul cu o cruce făcută pernei și o incantație magică (Cruce-n cer, cruce-n pământ, cruce-n locul în care se culcă copilul, cruce-n casă, cruce-n masă, cruce-n locul în care se culcă...)...

Văzusem cum se stinge, în ultimii doi ani de viață devenise un copil ce trebuia alintat - paralizase și rămăsese țintuită la pat. Îi mângâiam fruntea ca să-i alung coșmarurile, durerile, ca să-i potolesc fricile. Născută în prima zi a lunii mai, s-a stins ușor în mijlocul unui septembrie sumbru, spunea că pleacă să se odihnească într-o casă frumoasă de pe deal...

Îngerul meu păzitor rămâne simbolul unei copilării fericite, pline de dragoste, joc, culoare, cântec, poveste, mângâiere, vise... Un înger regăsit în tainele unor cruci din Cimitirul Vesel de la Săpânța.

Cruce-n cer, cruce-n pământ

Cruce-n locul...